Ma adun. Incerc sa ma adun in fiecare seara. Pe mine, gandurile mele. Sa le adun si sa le insir pe hartie. Dar nu pot. De cele mai multe ori, nu-mi iese. Cuvintele ajung mototolite intr-o hartie pe podea.
Cel mai greu lucru este inceputul. In orice domeniu. Poate ma veti intreba: „Pai si de ce ti-ai mai facut blog?”. N-as sti sa raspund pe moment. As ezita, la fel cum ezit in a scrie aceste randuri, dar apoi v-as zice cu incredere: „Asa am simtit!”. Si pe simturile unei femei am invatat ca e bine sa te bazezi. Ce vreau? Vreau ca acest blog sa fie un fel de „la mine-n bucatarie”, loc unde sa-mi pot permite sa folosesc tot felul de expresii ciudate sau orice dubiosenie pe care doar eu si cea mai buna prietena a mea o intelegem. Ce o sa fac? Nu stiu nici asta dar stiu ce nu o sa fac: nu o sa sterg nimic de pe acest blog, niciun articol. Fie el bun sau rau, nu o sa-l sterg (acu’ nu va ganditi ca atunci cand o sa observ o virgula in plus sau lipsa, nu o sa rectific). Vreau ca peste mult timp sa ma citesc si sa ma regasesc, sau nu, in aceste randuri (sper ca o sa am si cate-un deja vu, un already seen sau cate-un „ba parca stiu asta de undeva” atunci cand citesc).
S.
Niciun comentariu